Steaua Cazatoare

 

7 Mai 1986, seara magica a fotbalului romanesc, seara in care s-a nascut o iubire ros-albastra.

Milioane de inimi au batut la unison alaturi de Helmuth, de Laca sau de Balint, de nea IMI si de "SFINXUL" din Ghencea, facand cumva ca tensiunea si presiunea spaniolilor sa se disipe, sa se sfarame ca un val ce loveste stanca.

La capatul acelei seri, "vitezistii" au ridicat deasupra capului cel mai pretios trofeu european, cea mai inalta distinctie care exista la nivelul fotbalului de club:

Cupa Campionilor Europeni!

A fost seara unei natiuni, seara unui spirit ce rar isi face aparitia pe taramurile noastre.

Anii au trecut usor peste ei, peste noi, incet incet spiritul s-a diluat si nu din vina lor, poate nici din vina noastra.Poate ca nu exista vina...doar apartenenta la o natiune asa cum este natiunea noastra.

Stii, exista o vorba care spune ca: Nu exista viitor fara trecut! 

Neamul nostru are un dar in a uita trecutul, in a trada istoria, mostenirea, in a distruge cu buna stiinta imaginea eroilor, facand loc unor personaje cel putin dubioase, jucand mereu totul pe o mana proasta.

Aseara am asistat neputincios la o demonstratie penibila, pardon, dureroasa, a celor care astazi poarta cu prea putina mandrie si respect tricoul ros-albastru, Tricoul sfant al unei Adevarate Campioane.

Nici nu stiu ce este ma deranjant:

Derapajele comportamentale si declaratiile "patronului", linguseala de multe ori gretoasa a managerului, servilismul si slaba pregatire a tehnicianului, mediocritatea fizica si mentala, lenea, nepasarea jucatorilor?

Sau dragostea noastra pentru o iluzie? Incapatanarea noastra de a vedea ceva ce nu exista, frica noastra de a deschide  ochii si de observa hidosenia ce parca peste noapte a luat locul "fiintei"noastre dragi.

La 7 Mai 2018,am asistat la caderea de pe cer a unei Stele.

Caderea ei a inceput de mult si orbi am fost, si nepasatori am fost la toate detaliile care anuntau acest lucru.

Iertand uneori prea mult, acceptand uneori si jumatatile de masura, noi ca suporteri putem fi considerati vinovati.

Vinovati ca iubim pana la patima un spirit, ca ne confundam uneori cu vitezistii, ca alegem sa-i iertam si sa-i mangaiem pe cei care ne supara. Ca iubim, ca speram, ca iubim, ca suferim, ca iubim...ca UITAM.

Murmur de aseara o melodie, o draga melodie ce obisnuiam sa o cant in serile de vara, la focurile de tabara alaturi de ai mei prieteni, cantam impreuna acompaniati de strunele chitarelor si suierul flautului.

E tarziu, tarziu pentru NOI, tarziu pentru mine. Lupta pare a fi pierduta, nu de azi, nu de noi.

Delasarea, acceptarea, multumirea de sine sunt nu de azi, nu de ieri, caracteristicile natiei...si nu exista leac, vraja sau descant care sa alunge acesti demoni seculari din maduva noastra, sa curete pentru eternitate fiinta noastra.

Arderea unei stele a mai atenuat aceasta mostenire, ani la rand a fost o pavaza in fata timpurilor noi,

in fata obiceiurilor vechi, in fata drobului de sare care sta mereu sa cada si sa distruga efemera noastra viata.

E trist fara ea si gol, e intuneric acolo unde era lumina si rece acolo unde caldura te dezmierda.

Imi astern capul pe o perna care parca e plina de ace si visez cu ochii deschisi...Visez si sper.

Se spune ca atunci cand vezi o stea cazatoare, sa-ti pui o dorinta si ea o sa se implineasca.

Milioane de inimi, milioane de ochi au vazut aseara Steaua Cazatoare si nu putini dintre noi si-au pus in gand o dorinta. 

Astept cu incredere ziua in care Steaua Noastra se va ridica si va lumina cu si mai multa putere viata

unor frumosi nebuni, legati pe vesnicie de culorile ros-albastre.