Centenarul Romaniei Mele
Putem sublinia partile negative, putem scoate in evidenta partile pozitive, putem admira sau nega pasii facuti de acest popor in cei 100 de ani de la Marea Unire, dar nu putem ignora sentimentul unicitatii care ne face sa fim romani.
Nu putem nega mandria de a fi aici, uneori in picioare, alteori in genunchi, mereu la rascrucea dintre libertate si robie, mereu sub conducerea unor tirani sau sub indrumarea unor vizionari.
Culmea este ca mereu am fost uniti si despartiti, mai mereu am simtit ca un popor si am actionat solitar, mereu, dar mereu ne-am ridicat din noroi si am reusit sa ne rescriem soarta, sa legam o natiune si sa murim, daca trebuie, pentru ea.
Dragii mei, facem parte din randul celor binecuvantati sa asiste pe viu la un eveniment UNIC, la un moment istoric ce marcheaza o borna importanta pentru tara noastra.
As vrea sa fac un pas in timp, sa fiu acolo, la Alba Iulia, in 1918, si sa flutur un steag tricolor, sa imbratisez iubita Transilvanie care se intoarce acasa.
In schimb, ma simt stingher si nepregatit sa cinstesc acest moment de reantregire a neamului.
M-am gandit zile la rand despre ce sa scriu, cum sa cinstesc intr-un mod umil si dupa posibilitati acest moment. Sa scriu despre Acel moment? Sa scriu despre Romania zilelor noastre?
Mai bine, nu! Prefer sa scriu despre Romania mea, despre Romania ta, despre milioanele de Romanii mici cat niste picaturi de apa, picaturi ce puse impreuna desavarsesc Marea Romanie.
Povestea Romaniei mele!
Nacut la sfarsitul anilor 70, pot spune ca am crescut impreuna cu tara mea, pot spune ca am crescut impreuna cu orasul meu si ca am asistat la momente remarcabile.
Am vazut campul gol de azi cum maine se transforma intr-un nou cartier, am vazut ulitele prafuite cum prind esenta si devin bulevarde, am trait fara sa stiu printre eroii unei Revolutii ce avea sa aduca, in sfarsit, Libertatea, am vazut vechile magazine lepadandu-se de straiele ponosite si capatand culoare, caldura, lumina.
Sunt printre norocosii care au vazut, au asistat pe viu la marile realizari ale sportului romanesc. Am cunoscut perfectiunea Nadiei, minunea de la Sevilla, indarjirea "cainilor rosii", stralucirea Craiovei Maxima, tenacitatea unui Nicu Vlad, excelenta Elisabetei Lipa, efortul extraordinar al Gabrielei Szabo si, de ce nu, am trait ca un nebun Hora Bucuriei de la Cardiff sau de pe Rose Bowl(Los Angeles).
Dar am vazut si partea mai putin placuta. Am vazut combinate intregi rase de pe fata pamantului, orasele prospere acoperite si strivite de saracia unei democratii salbatice, am vazut o tara defrisata, o tara vanduta la bucata.
La inceput era frumos,turcismele erau peste tot si la mare cautare, nici nu stiam atunci ca asta e noul trend in materie de ocupatie straina. Imi lipeam nasul de vitrina magazinului admirand si nestiind ce sa-mi cumpar din multimea de bunatati expuse.
Incet dar sigur au disparut produsele romanesti, fabrici de incaltaminte, stofe, textile,imbracaminte, conserve, bauturi, combinate, rafinarii...si de s-ar fi oprit aici!
Dar nu a fost doar negru. Au aparut primele magazine mari, masini performante ( aici e de spus o mica poveste), consignatii, primele calculatoare, jocuri pe consola, cladiri din ce in ce mai impunatoare, drumuri modernizate.Nu mai primeam apa calda sau rece cu portia, lumina nu se mai oprea, televizoarele aveau un sens, lumea se lepadase de hainele gri si viata capata culoare.
Aveam dreptul la opinie, aveam libertatea de a gandi, de a citi, de a spune ce gandim si ce simtim.
Imi aduc aminte de anii cand Cielo era in mare voga si reprezenta o masina de lux. Nu am sa uit niciodata acel Cielo care a trecut pe langa mine cu un portbagaj improvizat deasupra si cu diverse materiale de constructii pe el. Timpurile se mai schimbasera, oamenii erau la fel.
Oamenii, romanii sunt in principal cei despre care vreau sa vorbesc. Orasele se pot schimba, magazinele se pot schimba, fabrici se construiesc, se darama, se fac altele, dar oamenii sunt importanti. Fara ei, fara dragostea lor fata de tara asta, fara efortul lor din fiecare zi, fara sacrifciile lor, nimic din toate astea nu ar fi existat. Si aici e marea mea durere si semnul meu de intrebare.
Sa tot fie vreo 7-8 ani de cand simt ca suntem mai dezbinati ca niciodata, ca traim pentru noi si uitam ca unul dintre atuurile care au facut sa mai fim aici a fost UNITATEA.
Nu cred ca am asistat pana acum la o asa hulire a tarii in care m-am nascut, la o atat de mare denigrare publica, la atat de multa nepasare.
Si nu ma refer la clasa politica, nu e locul si nici momentul sa vorbesc despre ea.
Cam asta este Romania mea!
In incheiere as vrea sa raspund unei intrebari adresate de un canal TV: - Ce-i lipseste Romaniei ?
Nu-i lipseste nimic! Avem tot ce trebuie pentru a fi o tara prospera, o natiune fericita, sanatoasa, educata, lipsita de griji.
Tot ce trebuie sa facem este sa invatam de la un mic izvor, de la un mic parau.
Stiti paraiasele alea mici si nevinovate care abia daca iti ajung la glezna?
Ei bine, paraiasele alea, in vremuri tulburi ( a se citi vreme rea) aduna fiecare firicel de apa ce curge de pe versanti, se transforma pentru o clipa intr-un rau puternic si de neoprit. Darama in cale orice bariera intalnita si isi croieste drum.
Asa trebuie sa fim si noi. Sa ne adunam picatura cu picatura, sa fim UNUL, si nimic nu ne poate opri din a ne indeplini scopul.
PS: Avem nevoie totusi de ceva, de un Scop, de un Ideal.
La Multi Ani, Romania!
La Multi Ani, Romani!
